Experiența Berliner Philharmoniker

septembrie 02

Publicat de Mihaela Serea pe septembrie 2, 2019 în Uncategorized | Scrie un comentariu

Foto: Alex Damian

Două concerte ale orchestrei + Cei 12 Violonceliști = două seri de experiență Berliner Philharmoniker la Festivalul „George Enescu”. O experiență diferită de cea de acum patru ani. Mult așteptată – părea așa departe în 2015, când managerul a anunțat că vor reveni în 2019! Și iată, a venit, a trecut și urmează alți doi ani de așteptare.

Diferită, dar cum? Mai mult, mai puțin? Pur și simplu, altfel. N-a mai fost acel Șostakovici care m-a făcut să mă simt ca pe marginea unui vulcan clocotind.

Seara I. Deschiderea Festivalului „George Enescu”, cu Berliner Philarmoniker

Acum a început cu Rapsodia Română 2, într-o versiune foarte delicată, cu momente atât de suave – parcă legăna un prunc de lumină, parcă pășea în vârful picioarelor pe nori. Iar dacă Rapsodiile lui Enescu reprezintă, așa cum spunea acum doi ani Vladimir Jurowski, esența sufletului românesc, atunci viziunea dirijorului Kirill Petrenko, ne complimentează și ne mângâie.

Poate așteptam momente mai tonice, poate voiam să recunoaștem mai clar micile înflorituri de inspirație folclorică. Dar muzica lui George Enescu are vocație universală și orice nouă citire a partiturilor lui trebuie să ne bucure, atâta vreme cât e făcută cu minuțiozitate și responsabilitate maximă. Dacă la ediția trecută am avut parte de o Rapsodie 1 cântată de Royal Philharmonic London și dirijată de Charles Dutoit parcă nestudiată, neînțeleasă și insuficient repetată, de data aceasta, tehnica a fost desăvârșită și interpretarea, coerentă, convingătoare, de la un capăt la celălalt.

Iar în Simfonia a IX-a a lui Beethoven, a fost atâta strălucire, încât ar fi greu de punctat vreun apogeu fără a greși prin omiterea altor momente și elemente excepționale. Subiectiv vorbind, mi-au atras atenția în mod deosebit contrabașii care au avut niște momente de aur, pe care le-au acoperit cu măestrie divină. Pe alocuri, pot să jur că eram obișnuită să aud legato, ceea ce acum n-a mai fost așa. Maniera mai sacadată, separarea mai netă parcă a adus oxigen în plus unor pasaje altădată mai melodioase și mai fredonabile.

De asemenea, Corul Filarmonicii „George Enescu”, dirijat de Iosif Ion Prunner, s-a integrat desăvârșit în construcția monumentală perfectă. A fost un moment în care sopranele au avut de ridicat și susținut o boltă atât de înaltă și cu atâta forță, încât tot ce mi-a venit în minte în clipa aceea a fost întrebarea: cum faci să te asiguri că, în seara anume, în momentul anume, ai disponibilă vocea asta?

Seara a II-a. Un concert imposibil și un moment de suflet

A doua seară, al doilea concert, alt miracol: Patricia Kopatchinskaja, alături de Berliner Phiharmoniker, în Concertul pentru vioară și orchestră de Arnold Schönberg. Contemporan cu Enescu, dar aproape indescifrabil pentru urechile mele amatoare. Plin de întunecimi, de tainițe și ocnițe, de amenințări și momente de șoc, aruncate ca niște străfulgerări din alt timp – unde o fi fost acel scherzando despre care se face vorbire în prezentarea din program?

Nu mă îndoiesc că și printre muzicieni este un act de mare curaj să abordezi o asemenea partitură. Și o bravură a intelectului muzical, să-i dai de capăt. Adică trebuie să ajungi până la urmă (ca muzician interpret) să ai în minte reprezentarea întreagă a piesei, într-un mod clar și coerent. Iar ca ascultător, trebuie să te apleci puțin înainte, să respiri cu economie și să urmărești cu toată atenția de care ești capabil notă cu notă, ca să vezi ce se construiește acolo. Complicată, nebună construcție! La fiecare nouă îmbinare s-ar fi putut nărui, dacă n-ar fi fost vorba de o orchestră infailibilă și de o violonistă eroină. (În loc de rochia aceea albă, ca de mireasă, i-aș fi pus mai degrabă o rochie cenușie, fără speranță.)

Totdată, sistemul de sonorizare și-a dat proba de foc cu acest concert și a trecut-o magna cum laude.

Momentul de bis a fost pentru noi o surpriză caldă, intensă. După un „Bună seara!” suav, Kopatchinskaja ne-a spus în română, că violonistul Laurențiu Dincă împlinea chiar aseară 35 de ani de activitate la Berliner Philarmoniker. Au cântat împreună Baladă și Joc de Gheorghe Dima, moment de rară bucurie, în care am savurat măestria domnului Dincă, nivelul individual excepțional. Semnificativ mi s-a părut, încă de la concertul din 2015 că, în timp ce toți instrumentiștii, în momentele de pauză, privesc spre dirijor sau spre partitură, Laurențiu Dincă, avantajat și de poziția în scenă (imediat în spatele concertmaestrului), iscodește mereu cu privirea prin sală – ca unul care se întoarce, foarte rar, acasă.

Simfonia a V-a de Ceaikovski este tristă. Are acel vals arhi-cunoscut, dar și acolo, în timp ce dansatorii își fac piruetele în față, în fundal străbăte mâhnirea. Percuția, alteori bogată și fantezistă la Ceaikovski, este acum sobră, austeră: timpanele fac totul.

Chiar dacă n-a mai fost infernul lui Șostakovici, a rămas impresia aceea de o singură muzică și nu 75 de instrumentiști; au rămas acele crescendo care vin ca un unic val perfect controlat; a rămas publicul care, după ce termină de intrat și căutat locuri, de foșnit pungi și scârțâit evantaie, de butonat telefoane și tablete, în cele din urmă, se supune, în sincron cu orchestra, dirijorului – noului dirijor de acum, Kirill Petrenko.

Cele 12 Violoncele de la Berliner Philharmoniker. Un ansamblu care se apropie de centenar

Concertele și recitalurile de la Ateneu au un pattern neschimbat. Programul e și el alcătuit să-l susțină. La început, artiștii și sala se tatonează reciproc. Piesele lente, piesele cuminți, piesele cunoscute se succed prudent, în timp ce artiștii rămân secunde bune cu ochii pe sus, hipnotizați de cupola supra-decorată și de fresca aceea care spune o poveste și îi atrage, poate, în narațiunea ei. Alteori, abia la aplauze își plimbă ochii pe sus, ca să se descopere închiși împreună cu publicul într-un ou Fabergé. Liniștea e doar liniște și atât. În a doua treime, publicul și artiștii capătă încredere, ajung la un consens și muzica prinde curaj. Pentru ca în ultima parte, să se dezlege inimile, urechile și arcușurile și totul să se termine în entuziasm de ambele părți și într-o zgomotoasă declarație de dragoste veșnică.

Așa a fost și aseară. Seria de piese lirice, mătăsoase a fost întreruptă de Valsul nr. 2 al lui Șostakovici, apoi iar ne-am întors la meditație tristă cu Pavana lui Fauré. (Nu, fără sfâșietorul Adagio al lui Albinoni!) Apoi au fost niște sonorități de jazz și, în sfârșit, o piesă mai tonică și mai creativă care să pregătească așteptările pentru ceea ce avea să urmeze după pauză. Aranjamentele debordând de tehnică și imaginație, aparțin unor membri – foști și actuali – ai ansamblului care funcționează în cadrul filarmonicii berlineze din 1922.

Iar după pauză a fost dezlănțuirea. Am auzit sonorități de care nici violoncelul însuși nu cred că se știa capabil. Tehnică unicat, întrebuințări fără precedent ale arcușului și ale cutiei de rezonanță, adaosuri surprinzătoare la partitura de bază. Piazzolla, desigur, Piazzolla. Remarcam cum a devenit Piazzolla un must în toate concertele din România, după ArgEnTango, cu Omar Massa. „Iată acum”, mă gândeam, „se vede că Omar Massa trăiește și concertează la Berlin.”

← Dubai, capitala bunei cuviințe Festival Exchange. Dacă e 2019, e „George Enescu” →