„Planeta Petrila” sau „Din bube, mucegaiuri și noroi…”

Mina Petrila se închide. Din 4.500 de mineri câți erau odată, au rămas 100 care numără zilele până la ultima ieșire din șut. Mina e un iad, dar e iadul lor, altceva nu știu. Iadul ăsta le pune o pâine pe masă.

Planeta Petrila

Ion Barbu este topograf, la fel ca personajul principal din „Castelul” lui Kafka, numit K. Trebuia să vină un sfârșit de eră și de lume pentru ca fostul topograf de la Petrila să scoată la iveală din sine un artist genial și un om fascinant. Ideea lui: să salveze Petrila prin cultură, prin artă. Într-o frenezie creativă, desfășoară picturi colorate pe zidurile cenușii, scrie lozinci subtile și amuzante și face încă multe altele pe care nu le dezvălui.

La fel ca personajul lui Kafka, tot ce nu poate face este să obțină o audiență „la castel”, adică la primar. Aleșii nu răspund la telefon, nu vor să asculte, nu vor să discute. Ei vor să demoleze clădirile, să radă tot ca și cum nici n-ar fi existat. (Fără să vreau, vorbesc exact cu cuvintele personajelor – minerii din film.)

Planeta Petrila

Cătălin Cenușă e brigadier. Pentru el, totul e grija zilei de mâine, pentru el și pentru ortacii lui. Salvarea înseamnă pentru el salvarea locurilor de muncă.

Dacă autoritățile refuză dialogul, ce-i de făcut? Formula magică este: „O.N.G.”. Mai departe, mergeți și vedeți filmul, cât încă mai e prin cinematografe! Nu doar pentru că e o poveste fascinantă, cu mult amar și mult umor; nu doar pentru că povestea este emblematică pentru decăderea economiei românești de după 1990. Ci mai ales pentru că filmul acesta este o creație cinematogafică excepțională, desăvârșită.

Planeta Petrila

La prima strigare, i se spune documentar de lung metraj (1h 20 min). M-am uitat pe definiții și i-aș putea spune și  „cine-verite” – adică viață filmată direct în desfășurare și montată fără voice-over și fără vreun titraj explicativ. Trei ani de filmări, probabil un noian de material tăiat și montat cât să încapă într-o oră și 20 de minute.

Regia: Andrei Dăscălescu. Scenariul: Andrei Dăscălescu. Imaginea: Andrei Dăscălescu. Montajul: Andrei Dăscălescu. (Nu mi-o spuneți pe aia cu Sergiu Nicolaescu că nu ține. Nu știu ce-ar fi făcut Sergiu Nicolaescu cu un asemenea buget și cu toată tehnica pe cap.)

Imaginea – excepțională! Sigur, mediul e ofertant, dar cineva trebuie să surprindă dreptunghiul magic și ora magică, de fiecare dată. Imagini aeriene contra detalii de finețe; trupuri înghesuite și chipuri negre în semiîntunericul galeriei contra prim-planuri de ochi care-și rețin lacrimile; o paradă în costume care mi-a amintit acut de „Blow up”-ul lui Antonioni și momentul cheie ale primei mușcături de buldozer.

Montajul – genial! Nimic în plus și nimic în minus. Câteva secunde… am să zic din nou „magice”, câțiva pași redați cu încetinitorul, pe câteva note muzicale alese cu finețe de bijutier (ce clișeu! dar e o împrejurare în care chiar asta vreau să spun).

Și muzica, da, muzica! Doar atât, lista de artiști: The Dream Diggers, Ana Dubyk, Jurjak, Timpuri Noi. Și un puști cu o voce divină care cântă la un moment dat, dar nu e scris pe imdb, iar genericul, ca de obicei, a trecut prea repede. Update: am aflat – Dragoș Leonte. „Și moartea vine tot mai des / să vadă ce-are de cules.” Din Imnul Minerilor.

Apropo! Iată niște linkuri edificatoare:

„Planeta Petrila” pe imdb

„Planeta Petrila” pe Facebook

Până și trailerul e făcut de nota 10!

Planeta Petrila

P.S. Și NU se termină în coadă de pește!

P.P.S. După filmul ăsta, neapărat o să vă doriți să vedeți Petrila. Eu sunt hotărâtă.

Anunțuri