Shot – la Godot Cafe Teatru

Shot
SHOT
Un spectacol alcătuit din șase texte diferite de autori americani și jucat de patru actori. Aseară cei patru au fost:
FLORINA GLEZNEA
ANDREEA MATEIU
ANDREI MATEIU
ANDREI CIOPEC

„Orientarea scenică” și „direcția scenică”… Adică regia? În linii mari, probabil că asta înseamnă. Înțeleg că e gândit și pus în cadru de ANDREEA BIBIRI și CARMEN COȚOFANĂ.

Spectacolul are niște ani de când se joacă. E șlefuit și perfecționat – adică „bibirit” – până la cel mai mic detaliu. Are o mulțime de idei bune care strălucesc acolo unde apar și dau soluții în punctele de joncțiune între personaje și între texte.

Văd peste tot un subtitlu: „Comedia relațiilor”. Eu am văzut spectacolul un pic altfel. Da, este vorba despre relațiile între femei și bărbați / între femeie și bărbat, dar mie mi se pare că este vorba, mai ales, despre femei. Este de un feminism franc, inteligent, din inimă. De la felul în care, în mod repetat, femeia este evocată de bărbați cu numele organului ei sexual, până la motivele care pot duce o femeie la disperare și până la prețul pe care e dispusă uneori să-l plătească pentru a-și salva iluzia de fericire. Și, undeva, pe la mijloc, duritatea luptei unei femei pentru a-și croi drum în mediul profesional.

Sunt în total 17 roluri jucate de cei 4 actori. Fiecare are un vârf, din puntul meu de vedere, un rol în care mi-a plăcut mie cel mai mult.


Florina GlezneaFlorina Gleznea
, un gen de frumusețe care mă fascinează, potrivit pentru tragedia antică grecească, are punctul ei culminant în rolul soției exasperate care își cumpără pistol. De acord, am constatat: mult mai des femeia este învinuită pentru acțiunile sau omisiunile bărbatului decât bărbatul pentru ceea ce face, ce zice sau nu face femeia.

Felul în care transmite Florina Gleznea această exasperare te face să-ți vină să strigi: „trage!”, fără să mai pui la îndoilă justa proporție dintre acțiune / inacțiune și răspuns.

Andrei CiopecAndrei Ciopec, (foarte) recent cooptat în distribuție, face ceea ce știe el să facă cel mai bine: orice. Are patru roluri: de pămpălău la discotecă, de corporatist pupincurist, de derbedeu nesimțit și de dereglat mintal. Poate că, dacă avea mai mult timp, reușea să se deregleze ceva mai tare pentru ultimul rol, care nici nu-i dă foarte mult de făcut – e geu să fii ciudat când trebuie să te exprimi atât de sumar. Dar, ce să vezi? Își pune un hanorac, își trage gluga și umblă așa, într-un fel, de-ți vine să bagi mâna în poșetă după sprayul cu piper.

Punctul forte: corporatistul pupincurist care-și vede doar propriul interes și nu mai poate recepta nimic altceva decât oportunitatea – oricare ar fi ea – de a-l atinge.

Trei fețe și un spate, asta am văzut. Și dacă la rolul corporatistului își adaptează înfățișarea prin câteva elemente clare, pentru pămpălău și derbedeu doar își schimbă tricoul și jur că am văzut două persoane net diferite!

Andrei MateiuAndrei Mateiu se sacrifică. În discotecă intră într-o comunicare cu distorsiuni, e genul „mai nu vrea, mai se lasă”, își râcâie coaja pe o zgaibă sufletească veche. În altă parte, e soțul care ar vrea și cu slănina în pod, și cu varza unsă, sau presupul adulterin, sau indolentul și mincinosul care merită un glonte în față.

Dar sacrificiul vine din rolul antipatic de corporatist-șef, de un misoginism abominabil, cu un vocabular infect și care nici profesional nu poate fi prea grozav dacă are asemenea criterii de valorificare a resurselor umane – quod erat demonstrandum. Și eu condiser că, făcând atât de convingător acest rol, omul și actorul pune umărul pentru eradicarea discriminării profesionale de gen, lucru pentru care îl felicit și îi mulțumesc. Deci, doamnelor, e de-al nostru!

Andreea MateiuDe ce am lăsat-o eu la urmă pe Andreea Mateiu? Pentru că, în mijlcoul comediei, m-a emoționat și a făcut să se stingă încet râsul spectatorilor, mai ales al fetelor din sală, când au înțeles ce făcea acolo nevasta tâmpițică și zurlie, când tocmai fusese înșelată. Poate, până la urmă, nu era chiar așa de tâmpițică.

Aici e clenciul. Erau două posibilități: s-o crezi în continuare dusă cu pluta și să continui să râzi sau să-ți dai seama care e jocul ei și să ți se cam stingă râsul pe buze. A doua este varianta inteligentă și opțiunea se face numai și numai din joc, din expresia feței – lucru greu de făcut pe scenă, unde nu ai avantajul prim-planului din film. Ei, dragă Andreea, ți-a ieșit într-un mare fel!

Apoi vine una dintre acele decizii foarte inteligente care țin ori de „orientarea scenică”, ori de „direcția scenică” (distincția tot nu mi-e clară): felul în care s-a decis trecerea Andreei Mateiu de la acest rol, la următorul. Am dezvăluit destul, n-o mai dezvălui și pe asta, vreau doar să spun că mie aici mi-au dat lacrimele pentru inteligența momentului, pentru sinceritatea lui, pentru privilegiul de a fi fost primită în taina metamorfozei actorului.

Și mi-au mai dat lacrimile la final, când am primt cheia întregului spectacol, într-o ultimă scenă solemnă prin simplitate și prin claritatea mesajului.

 

Anunțuri