Jurnalul lui Adam și al Evei la Godot Cafe Teatru

Jurnalul lu Adam si al EveiExact! Este textul lui Mark Twain. După mine, cel mai frumos, cel mai emoționant, cel mai sensibil text al lui. Un spectacol în doi actori: Dana Rogoz și Dan Rădulescu. Regia: Eugen Gyemant. Nu există nici un dialog, sunt doar monologuri, adică fiecare vorbește în legea lui.

Nu se cade să povestesc. Cei care au citit știu despre ce este vorba. Cei care nu, nici nu trebuie să afle de la mine: trebuie să citească și / sau să vadă spectacolul. Eu vreau să spun doar la ce să vă așteptați.

Dana Rogoz, actriță de teatru – e mai puțin cunoscută în această postură. A crescut în televiziune, dar teatrul e cu totul altceva. Dana Rogoz are acum de crescut pe scenă. Are o interpretare adolescentină, abia acum se însreaptă spre măiestria pe care o dezvoltă actorii în ani serioși de scenă și roluri după roluri. Dar Dana Rogoz vine cu ea însăși. Tocmai pentru că nu e, încă „unsă cu toate alifiile”, ea mizează pe sinceritate, pe dăruirea totală. Sună precum clișeul omonim, dar asta face: vine cu frumusețea ei care se împrăștie și se adună, cu degetele ei lungi-lungi-lungi ca ale Clarei Haskil, cu rochia ei albă (ca) de mireasă, cu tot ce are și tot ce poate – e o bucurie în sine, fără meșteșug.

Rolul nu e simplu deloc. Trebuie să fie ludică dar și infatuată, tembelă și genială în același timp; puternică și fragilă; scorpie și seducătoare; din ce în ce mai mult, îndrăgostită; îndrăgostită; îndrăgostită.

Adam – Dan Rădulescu e cuminte în sensul de bine așezat pe rol, cu gesturi mici și savuroase de emoticon, e responsabil cu umorul nonverbal și este jumătatea de contrast în raport cu Eva.

Decorul – ei, da, minimalist – conceput de Bognan Gyemant mi-a atras atenția asupra unui lucru pe care ori l-am neglijat, ori l-am uitat în cei treizeci și ceva de ani de când am citit textul: rolul-cheie al Cuvântului și al cuvintelor în toată evoluția. Cuvântul-concept.

Dacă la început e plin de ironii și de poante, textul și, implicit spectacolul, se mișcă ușor într-o direcție sensibilă, începe să te pună pe gânduri pentru ca, în final, la ultimul monolog al Evei să sfârșească în lacrimi: lacrimi pe scenă, lacrimi în sală. Și dacă unele actrițe versate au dificultăți când rolul le cere să plângă, am admirat-o din tot sufletul pe Dana Rogoz care, plângând, își duce superb la capăt monologul, cu vocea pe deplin sigură și cu lacrimile curgând pe obraz.

Cam despre asta e vorba la teatru: să joci și să trăiești de fiecare dată ca la premieră.

Replica finală îi aparține lui Adam. E scurtă și spune totul. Dacă ați citit, o știți. Dacă n-ați citit, nu de la mine trebuie s-o aflați.

 

Anunțuri