Întâlnire cu György Dragomán și „Rugul”

Rugul, Gyorgy Dragoman, editura poliromÎmpotriva principiilor mele, o să vorbesc despre o carte înainte de a o fi terminat. Mai am de citit 42 de pagini. Autorul a spus că nu-i nimic. Nu că ar fi putut fi ceva, dar e un om atât de drăguț încât caută să te liniștească, pentru orice eventualitate, chiar dacă nu pari neliniștit.

Pe scurt: O fetiță, în pragul adolescenței, rămâne orfană și este recuperată de bunica pe care n-o întâlnise niciodată până atunci. Își începe noua viață într-un oraș oarecare, la scurt timp după ceea ce ghicim a fi revoluția noastră din decembrie 1989. Călcăm dureros pe rănile orașului încă sângerând. Dar se dovedește că asta nu e tot: Emma intră într-un univers neobișnuit, bântuit de spectrul bunicului care a fost sau n-a fost un securist sau un turnător? – încet-încet vom afla. Fata cea mai rea, cea mai ostilă față de Emma, este ea în realitate atât de rea, sau nu reușește să-și gestioneze durerea și sentimentul de vinovăție? Și printre toate astea, magie întunecată… Pentru cititori antrenați!

*

Așadar, la librăria Humanitas Cișmigiu, ne-am întâlnit cu György Dragomán, autorul romanului „Rugul”, recent tradus din limba maghiară și apărut la Polirom, precum și al romanului „Regele alb”, tradus mai de mult și apărut tot la Polirom, următorul pe lista mea de lecturi obligatorii.

György Dragomán s-a născut în 1973 la Târgu Mureș, dar a plecat în 1988 în Ungaria. Sigur că vorbește românește și sigur că face acele simpatice confuzii de gen specifice vorbitorilor nativi de maghiară. Asta se adaugă la ființa lui blândă, inteligentă, comunicativă și plină de umor.

György Dragomán, Filip Florian

György Dragomán și Filip Florian întâmpinând oaspeții la intrare

A fost o discuție cu Filip Florian, de care acesta s-a declarat încă de la început entuziasmat. E un mare admirator și cred că și prieten al lui György Dragomán.

N-am înregistrat, deci n-am cum să transcriu, dar am să povestesc în mare cam ce s-a vorbit.

Filip Florian (FF) a vrut să știe cum poate un om să scrie – deci să trăiască – în tensiunea, în intensitatea acestei cărți, timp de 8-9 ani, cât a durat „facerea” ei.

György Dragomán (GD) a spus ceva gen „A fost greu, credeam că n-o mai termin!” La început se gândise că-i va lua un an, doi…

Aici nu mai știu exact dacă s-a vorbit sau dacă m-am gândit eu și mi-am notat – cred că în parte s-a vorbit, apoi am continuat eu în gând:
Lucrurile se desfășoară cu o lentoare chinuitoare, cu un lux de amănunte pe care, la prima pagină era cât p-aci să-l declar manierism, bine că am avut un pic de răbdare și încredere în Claudia Fitcoschi care mi-a recomandat cartea. Pentru că în lentoarea asta ca în scenele de film în care clipa se dilată monstruos, se acumulează enorm, se adună informație, se dezvoltă stare și acea tensiune la care se referea FF. Fiecare crăpătură, fiecare reflexie, fiecare culoare care se schimbă și transparență care se opacizează are semnificații și consecințe.

Nicoleta Lefter, Filip Florian, György Dragomán, Bogdan-Alexandru Stănescu

Nicoleta Lefter a citit două capitole din carte. Alături: Filip Florian, György Dragomán și Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției BIBLIOTECA POLIROM.

FF remarcă faptul că locul acțiunii nu este precizat, că pare a fi România, dar orașul este – acum completez eu – o sinteză a tuturor orașelor implicate în evenimentele din decembrie 1989 – și revin la evidența punctată de FF – cu o certă identitate transilvăneană. Dar neprecizat.

GD mărturisește că, pe la 13 ani a început să scrie ceva despre „cel mai frumos oraș din lume”, Târgu Mureș, că a continuat să gândească așa despre orașul natal o vreme, chiar după ce l-a părăsit, dar că și-a dat seama că lucrurile nu stăteau întocmai, pentru că era un trecut care nu dădea voie. Orașul din carte e orașul cărții, „orașul meu, nu există pe hartă”. Apoi spune că nu trebuie să-l căutăm, că avem o hartă care nu duce nicăieri, dar care sigur pleacă de undeva.

FF amintește de Herta Müller care, întrebată când va înceta să scrie despre România și își va întoarce atenția spre Germania în care trăiește de atâta timp, a răspuns clar și definitiv: NICIODATĂ. Și spune (FF) că e nevoie de obsesie ca să scrii ceva serios, valoros. Că, dacă sari de la una la alta nu poți… cum a spus, oare? Eu aș spune așa: nu poți ajunge la profunzime și la o acoperire competentă și creativă a unui anumit teritoriu. Cât despre obsesia particulară a trecutului…

GD: „Trecutul îți stă ca o maimuță uriașă pe umăr și n-ai voie să te întorci să te uiți” și totuși, n-ai încotro, mai tragi cu ochiul și încerci să înțelegi. „Istoria este o construcție artificială”, depersonalizată. De aceea, în romanul „Rugul” apar personaje concrete care descriu momente concrete, subiective dar concrete, din care se poate recompune istoria și asta se poate schimba cu fiecare nou detaliu concret adăugat, pentru că noțiunea de adevăr static, obiectiv, e fără sens.

Autograf, Gyorgy DragomanEu îl întreb de ce a ales să adopte două personalități feminine: Emma, personajul narator, și bunica, cea care intervine din loc în loc cu propriile amintiri care marchează un alt capitol traumatizant din istoria noastră, pogromul împotriva evreilor.

GD: „Dar la început n-am știut că e o fată (Emma). Prima imagine care mi-a venit a fost mâna copilului care apucă pasărea moartă. Am crezut că e mâna unui băiat și am început așa, cu vocea unui băiat. Dar nu mergea. Atunci m-am gândit: ce fel de mână e, a cui e? Poate că e o fată. Și așa a mers.”

Și a mai spus ceva despre asta: că diferențele dintre două persoane sunt incomparabil mai mari decât diferențele, în principiu, dintre un bărbat și o femeie.

Cum să nu-l iubești?

 

Reclame