Tango simfonic cu Analía Selis

Miercuri, 7 octombrie, ora 19.00, la Sala Radio – tangoul, next level!

Analia Selis

Locul acestor decoruri a fost luat de Orchestra de Cameră Radio dirijată de Radu Popa, dirijor permanent al orchestrei Filarmonicii Banatul, Timişoara. Aranjamentele i-au aparținut lui Mariano Castro, prezent și el în scenă, la pian.

A fost cu emoții mari, pentru că Analía și Mariano și-au dorit mult să facă asta și să iasă bine. Sala Radio a fost plină, oamenii au venit cu bucurie – pe unii i-am văzut în tramvaiul 24, deci știu. Cu flori multe, cu aplauze în picioare, cu bis… Am plecat toți fredonând, fiecare crâmpeiul lui preferat… Da, a ieșit minunat!

Față de ceea ce am văzut în turneul „Vă place tango?”, a sunat altfel, bineînțeles că a sunat altfel. Analía a sunat altfel. Încă din primele clipe, i s-a simțit emoția în glas și asta a deschis inimile publicului. Cu orchestra alături, vocea ei a căpătat inflexiuni noi, alte accente, alte nuanțe subtile. A învățat să alunece lin, la limita auzibilă, ca pe un fir de mătase, odată cu viorile. N-a pierdut nimic din expresivitate, dar jocul, partea actoricească s-a retras puțin în gesturi mai mult sugerate. Te-ai aștepta ca o orchestră să producă mai mult sunet decât cele două instrumente din turneu. Dar o orchestră de cameră are în sine ceva intim, confesiv și exact asta a fost senzația: Analía se confesa în numele tuturor celor care au făcut istoria tangoului.

Radu Popa, Mariano Castro

Discret, acolo, la pianul lui, Mariano Castro suna atât de nostalgic – simțeai că e tangoul cântat departe de casă, poate într-un bar nordamerican… La un moment dat, puteam să jur că aud o orgă. Cum poți face un pian să sune ca o orgă? Nu știu. Iar când îl ridici pe Mariano de la pian… pur și simplu, nu-și găsește locul. E ca un copil cuminte căruia nu i s-a spus ce trebuie să facă. El știe să facă muzică!

Ceea ce nu prea am înțeles eu bine a fost motivul pentru care dirijorul, Radu Popa – care a condus excelent orchestra și, din punct de vedere muzical, a fost unde trebuia să fie – de ce, zic, era așa de amuzat. Dacă n-aș fi avut sonor, aș fi crezut că se petrec lucruri foarte caraghioase pe scenă. Sigur că a fost drăguț în unele momente, dar, totuși… tangoul nu e nici superficial, nu e nici simplu divertisment, nu sunt sentimente mimate și îngroșate.

Ca să nu lungesc vorba și să înțelegeți ce vreau să spun, iată traducerea câtorva versuri din piesa de final, „El choclo”:

(Așa cum am mai spus, choclo este porumb, un știulete de porumb; se pare că era picanta poreclă a unui patron de restaurant căruia compozitorul, Ángel Villoldo, i-a dedicat în 1903 această piesă. Ca să nu vă închipuiți, cum mi-am închipuit eu, că înseamnă cioclu.)

„Cu acest tangou glumeț și fanfaron
și-a legat două aripi ambiția mahalalei;
cu acest tangou s-a născut tangoul, și ca un strigăt
a țâșnit din cartierul obscur în căutarea cerului.
Descântecul straniu al unei iubiri a dat cadența
care-a deschis drumuri fără altă lege decât speranța,
amestec de furie, de durere, de credință, de absență
plângând în inocența unui ritm jucăuș.”

Și mai departe, undeva:

„Azi, când n-o mai am pe mama,
simt cum sosește în vârful picioarelor să mă sărute,
când cântecul tău naște în sunet de bandoneon.”

Vi se pare ceva amuzant? ¡A mí, no!

Anunțuri