Noul meu compozitor preferat: Sebastian Androne

Minunată reîntâlnirea cu Tiberiu Soare, astrală întâlnirea cu muzica lui Sebastian Adrone, câștigătorul Concursului Internațional George Enescu 2014, secțiunea Compoziție – Muzică Simfonică. În Sala Mică a Palatului – Auditorium –, la ora 11, întâlnire cu muzică și compozitori români contemporani. Literalmente: compozitorii au fost și ei prezenți. E minunat să ai posibilitatea de a-i aplauda personal. Interpreți: Ansamblul Profil dirijat de Tiberiu Soare.

Tiberiu Soare, Ansamblul Profil, Sala Auditorium

Da, da, scaune goale… Mai mult goale decât pline. Sala are, după numărătorile mele compulsive, cam 420 de locuri (e posibil să fie 419) și e o sală excelentă, specială pentru concerte.

Tiberiu Soare dirijează un ansamblu de tineri, un ansamblu cu o execuție precisă ca un ceas și cu o mare capacitate de asimilare și adaptare la toate capriciile și originalitățile minunaților compozitori pe care i-am ascultat azi. Pentru că muzica contemporană este plină de surprize, de paradoxuri și de invenții. De la asemenea concerte nu mai ieși fredonând, ieși ca din edificii și procese complexe, readunându-ți moleculele în vechea ordine.

În program, lucrări de Cornel Țăranu, Călin Ioachimescu, Cristian Lolea, Gabriel Iranyi, Mihai Măniceanu, Dan Dediu, dar și cele două de mai jos.

Sebastian-Androne
Karoshi II – Sebastian Androne
Karoshi, în japoneză, înseamnă moarte prin extenuare; este, de asemenea, o marcă de jocuri pe computer, de skateboarduri și poate și de altele.

Piesa lui Sebastian pe mine nu m-a ucis, m-a întărit. Am văzut și auzit instrumentele făcând ceea ce nu te aștepți. Să se bată în cutia de rezonanță a unui instrumentent cu coarde, mai treacă-meargă. Dar să bați în pian, în clarinet, în flaut…?  Am văzut intrumentele redevenind ceea ce sunt în lipsa noastră: obiecte. Obiecte care, atinse, pot produce sunete, iar sunetele, într-un anumit fel dispuse, pot face muzică. Quod erat demonstrandum.

Paradoxal, în registrele lor cele mai delicate, pianul și xilofonul cântă în forță. Gândește-te că îngerul tău păzitor, ajuns la capătul răbdării te pălmuiește plângând și pleacă lăsând ușa din spate să scârțîie greu, închizâdu-se în urma lui (contrabasul). Iar jucăriile stricate aruncă la o parte capacul cufărului și ies toate să te certe: „Vezi ce-ai făcut? Acum ce-o să fie cu tine?” Dar asta s-a întâmplat de mult, într-un conac care acum e părăsit. Tu nu mai ești acolo, doar sufletul tău a rămas. (Asta e doar o pagină din partitură.)

Alexandru Murariu, compozitor
El Niño – Alexandru Murariu
Așa se numește piesa câștigătoare a Concursului Internațional George Enescu 2014, secțiunea Compoziție – Muzică de Cameră și acesta este numele compozitorului. Plină de curaj, asumată cu toată responsabilitatea și hotărârea. Iată de ce am încredere în generația lor! Dacă aș fi tânără, aș povesti la bătrânețe cum am fost eu în sală la prima lor audiție și cum i-am văzut când erau numai niște tineri, colegi și prieteni. Așa, însă, o să las scris.

Să nu se creadă că au câștigat doi români pentru că a fost concursul în România. N-a fost un meci de fotbal. Juriul este format din muzicieni din mai multe țări. Lucrările sunt jurizate fără să se cunoască autorii. Lucrarea este depusă într-un plic care poartă doar un motto. Într-un alt plic, sub același motto, se află identitatea autorului, iar acest al doilea plic nu se deschide decât după încheierea jurizării și validarea rezultatelor. În alți ani au câștigat concurenți din alte țări. Așa că, de data aceasta, românii aceștia doi chiar au fost cei mai buni. Sau lucrările lor.

Îmi pare rău pentru cei care n-au avut curiozitatea, sau au avut-o dar au stat la îndoială, sau n-au stat la îndoială dar, pur și simplu, n-au reușit să vină.

Anunțuri